Lollipop's abode

Nimic nu e mai placut privirii decat gri-ul de Bucuresti. Patina aceasta care face parte din noi, din fiecare locatar al blocurilor dispuse dupa cum le tuna tovarasilor de la Planificare, patina aceasta depusa pe fatadele locuintelor noastre spune atatea despre noi...

Nimic nu e mai ciudat decat sa vezi Muzeul de Istorie sablat si ferchezuit, proapspat scos din cutia in care il inchisese poluarea ultimilor 20 de ani (or fi si 30 de cand n-a mai fost renovat...). Bine, bine, cu Cercul Militar adus la lumina ne-am obisnuit repede. La fel si cu cladirile stil rococo, preluate de niste bancheri turci sau hotelieri neaosi.

Dar cu cladirile serioase, in care ne este expusa istoria, sau cu universitatile in care inca se invata prafuit! Asta nu, imi vine foarte greu sa ma obisnuiesc. Si de ce? Pentru ca nimic nu s-a schimbat inauntru, care sa justifice schimbarea de la fata(da). Inauntru, acelasi leopard jigarit (acum si in greva), aceleasi feţe triste, aceleasi materii si exponate...

A ferchezui cladirile gri - standard bucurestean - mi se pare uneori o blasfemie. O salut cu placere de multe ori, recunosc, insa alteori raman trist. Caci patina aia nu cuprinde in ea doar plumbii, nitritii si mizeriile aerului cotidian bucurestean, ci insasi esenta noastra de romani din capitala. Gri-ul acesta care l-a inspaimantat in forma lui umeda si noroioasa pe insusi Carol I, gri-ul acesta intrerupt doar 10 ani de dezvoltarea centrului in anii 20-30, gri-ul acesta persistent 50 de ani peste noi face parte din insusi fiinta noastra. Nu putem trai fara el. Dati-l jos si ne veti lasa orfani, debusolati. Noi nu vrem o capitala vesela, ci una potrivita nevrozelor noastre - caci si Cioran si Ionesco de aici au plecat - vrem sa pastram macar pe alocuri aerul de Bucuresti - poate singura capitala europeana (in afara de Atena, bineinteles) in care locuitorilor le este complet indiferenta culoarea locuintelor proprii si in care singurul concurent al gri-ului este albul primavaratic de la baza copacilor... (invins si el spre toamna, cand vin ploile, si transformat in omniprezentul gri).

Iata de ce si cei ce pleaca dintre noi in tari cu apa calda, cand revin se apuca sa fotografieze in draci cladirile gri... Se regasesc in ele, le respira si le repudiaza totodata, incercand sa scape macar dupa atatia ani de gri-ul copilariei... si totusi, oricata spoiala ar purta ei la suprafata, chiar si sablati sa fie, n-o sa poata fi in tara lor adoptiva decat la fel de gri ca fiecare dintre noi, astia ramasi aici. Romanii SUNT gri. Oare e chiar atat de greu de inteles? Si nu vad de ce n-ar fi un motiv de mandrie, in definitiv gri-ul evita tocmai extremele...

ps.

Stau si ma intreb, oare ingerii isi curata periodic penele? Nu de alta, dar de-a lungul miilor de ani ar cam avea si ei nevoie de mentenanta...

Prietenul este o specie rara, care tocmai trece prin niste mutatii profunde. De fapt, specia se imparte in mai multe rase...

Amicus Profondis, sa-i zicem, nici nu zboara, nici nu are un gust bun daca este fript. Dimpotriva, este cam lipicios. Atunci cand vrei sa scapi de el, sa-i dai un sut, el ramane aproape de tine. Poate ca nici el nu stie de ce. Il injuri, ii dai cu flit, il ignori, ii faci mizerii.... el revine, bleg, constant si aproape enervant. Te iarta. Si cu cat indraznesti sa-l chinui mai tare, cu atat te iarta mai mult. Este prietenul desavarsit. Numai ca uneori, mai ales cand ti se baga pe gat, te cam sufoca... Este lipicios, de-aia!

Amicus Desideratis - iertati-mi latina aproximativa, dar rasa asta denota mai multa ratiune in relatia cu tine. Este prietenul pe care ti-l doresti, nu neaparat il ai, dar care iti apare uneori in viata. Spre deosebire de primul, cu acesta te intelegi inca de la prima privire, iti face un mare favor inca de atunci, iti schimba poate chiar viata, apoi exact cand are nevoie de tine i-o tragi la mare fix de pleaca invartindu-se... De ce e de dorit? Pai simplu, desi nu e la fel de talamb-lipicios ca primul, are ceva in el care-l obliga sa nu rupa legaturile cu tine, in ciuda marii flegme pe care i-ai tras-o cat se poate de omeneste direct intre ochi (nu c-ai fi vrut, dar, nu-i asa, "te obligau timpurile si n-ai avut ce face"). Omul modern are si un privilegiu: tehnologia il ajuta sa gaseasca o punte subtire-subtire, si totusi o punte, pe care sa o traverseze catre tine din cand in cad: e-mail-ul. Nu, nu mailul in care sa-ti scrie patetic ce mai face in viata. Nu. Ci o glumita ici, un .avi colo, sau chiar linkul catre un articol de duh. Atat. Acestuia ii raspunzi si tu, la fel de pervers, dar cu constiinta incarcata, scriindu-i neinvitat ce mai faci tu in viata si cat de rau iti pare ca nu va vedeti. Mai josnic, mai pui si poze, asa, pe rana. Amicus desideratis este poate cel mai bun tip de prieten, pentru ca depinde doar de tine sa relegi prietenia, nu de el. Evident, s-a fript cu ciorba ta, acum asteapta-te sa-ti sufle si-n iaurt.  O sub-rasa a acestei rase este cea a prietenilor din copilarie. Desi nu v-ati lovit/jignit intre voi, tineti legatura din cand in cand prin exact acelasi metode. Nu va vorbiti, dar stiti ca existati. Rareori, la 2-3 ani cand va intalniti intamplator, reluati discutia de unde ramasese data trecuta. Este atat de natural si de normal, incat stii sigur ca atunci cand vei avea nevoie de ei iti vor sari in ajutor. Si tu lor.

Amicus Comunis - pe-asta-l vezi cam peste tot. Ii zici "prieten" dar de fapt e doar un amic. Gasiti la duzina, tii la ei - si ei la tine - pe o perioada limitata. Culmea e ca exact acest gen de "prieteni" iti fura cea mai mare parte a timpului. Cand ai un necaz insa, sau cand incepi sa puti a hoit, pleaca spre zari mai largi. Si reciproca e valabila. Feriti-va de prea multi "prieteni". Nefericirea noastra atarna de prea multe ori de ei.

Amicus Perversis - te pozi baza pe prietenia sa atat timp cat are un interes la tine. Cei care te ranesc cel mai puternic, dar si a caror rana se vindeca cel mai repede. Aici intra iubitele trecute, amantele, amantii, sefii si subalternii laolalta. Uneori si colegii de munca, dar acestia sunt putin mai sus, in cealalta categorie.

Amicus Infidelis - asta esti tu. Iti esti pe departe cel mai mare dusman. Iti ierti chestiile impardonabile, taci cand ar trebui sa ridici tonul si te infumurezi cand ar trebui sa pleci capul. Daca te bazezi pe propria ta prietenie esti, simplu, un prost. Caci ce incredere sa ai intr-un om care iti da intotdeauna dreptate, nu te raneste niciodata, si daca totusi o face isi gaseste mereu scuze?