Gri de Bucuresti
Nimic nu e mai placut privirii decat gri-ul de Bucuresti. Patina aceasta care face parte din noi, din fiecare locatar al blocurilor dispuse dupa cum le tuna tovarasilor de la Planificare, patina aceasta depusa pe fatadele locuintelor noastre spune atatea despre noi...
Nimic nu e mai ciudat decat sa vezi Muzeul de Istorie sablat si ferchezuit, proapspat scos din cutia in care il inchisese poluarea ultimilor 20 de ani (or fi si 30 de cand n-a mai fost renovat...). Bine, bine, cu Cercul Militar adus la lumina ne-am obisnuit repede. La fel si cu cladirile stil rococo, preluate de niste bancheri turci sau hotelieri neaosi.
Dar cu cladirile serioase, in care ne este expusa istoria, sau cu universitatile in care inca se invata prafuit! Asta nu, imi vine foarte greu sa ma obisnuiesc. Si de ce? Pentru ca nimic nu s-a schimbat inauntru, care sa justifice schimbarea de la fata(da). Inauntru, acelasi leopard jigarit (acum si in greva), aceleasi feţe triste, aceleasi materii si exponate...
A ferchezui cladirile gri - standard bucurestean - mi se pare uneori o blasfemie. O salut cu placere de multe ori, recunosc, insa alteori raman trist. Caci patina aia nu cuprinde in ea doar plumbii, nitritii si mizeriile aerului cotidian bucurestean, ci insasi esenta noastra de romani din capitala. Gri-ul acesta care l-a inspaimantat in forma lui umeda si noroioasa pe insusi Carol I, gri-ul acesta intrerupt doar 10 ani de dezvoltarea centrului in anii 20-30, gri-ul acesta persistent 50 de ani peste noi face parte din insusi fiinta noastra. Nu putem trai fara el. Dati-l jos si ne veti lasa orfani, debusolati. Noi nu vrem o capitala vesela, ci una potrivita nevrozelor noastre - caci si Cioran si Ionesco de aici au plecat - vrem sa pastram macar pe alocuri aerul de Bucuresti - poate singura capitala europeana (in afara de Atena, bineinteles) in care locuitorilor le este complet indiferenta culoarea locuintelor proprii si in care singurul concurent al gri-ului este albul primavaratic de la baza copacilor... (invins si el spre toamna, cand vin ploile, si transformat in omniprezentul gri).
Iata de ce si cei ce pleaca dintre noi in tari cu apa calda, cand revin se apuca sa fotografieze in draci cladirile gri... Se regasesc in ele, le respira si le repudiaza totodata, incercand sa scape macar dupa atatia ani de gri-ul copilariei... si totusi, oricata spoiala ar purta ei la suprafata, chiar si sablati sa fie, n-o sa poata fi in tara lor adoptiva decat la fel de gri ca fiecare dintre noi, astia ramasi aici. Romanii SUNT gri. Oare e chiar atat de greu de inteles? Si nu vad de ce n-ar fi un motiv de mandrie, in definitiv gri-ul evita tocmai extremele...
ps.
Stau si ma intreb, oare ingerii isi curata periodic penele? Nu de alta, dar de-a lungul miilor de ani ar cam avea si ei nevoie de mentenanta...
